George Enescu (19 august 1881, Liveni - † 4 mai 1955, Paris ) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor şi este considerat cel mai important muzician român.
Născut la Liveni în judeţul Botoşani, a manifestat încă din copilărie o înclinaţie extraordinară pentru muzică. A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, la vârsta de 5 ani apare în primul său concert şi începe studii de compoziţie sub îndrumarea lui Eduard Caudella.
Între anii 1888-1894 studiază la Conservatorul din Viena, având ca profesori printre alţii pe Joseph Hellmesberger (vioară) şi Robert Fuchs (compoziţie). Se încadrează rapid în viaţa muzicală a Vienei, concertele sale în care interpretează compoziţii de Johannes Brahms, Pablo Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelsohn-Bartholdy, entuziasmând presa şi publicul, deşi avea doar 12 ani.
După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, îşi continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Armand Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet şi Gabriel Fauré (compoziţie). În ziua de 6 februarie 1898 îşi face debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Opus 1 Poema Română. În acelaşi an începe să dirijeze concerte în Bucureşti şi să dea recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra iubitoare a artei Carmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleş din Sinaia.
Din primii ani ai secolului XX datează compoziţiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie de maturitate (1905), Şapte Cântece pe versuri de Clément Marot (1908).
Activitatea sa muzicală alternează între Bucureşti şi Paris, întreprinde turnee în mai multe ţări europene, având parteneri prestigioşi ca Alfredo Casella, Pablo Casals, Louis Fournier, Richard Strauss.



În timpul Primului Război Mondial rămâne în Bucureşti, dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiţie integrală în România), compoziţii de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner, precum şi creaţiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915). În acelaşi an are loc prima ediţie a concursului de compoziţie George Enescu.
După război îşi continuă activitatea împărţită între România şi Franţa. De neuitat au rămas interpretările sale a Poemului pentru vioară şi orchestră de Ernest Chausson şi ale Sonatelor şi Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) şi New York (1938). Activitatea sa pedagogică capătă deasemenea o importanţă considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniştii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux şi Yehudi Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult şi o profundă afecţiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual. "Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. Caracterul său şi figura sa sunt gravate în sufletul meu ca un arbore sau un munte din Sinaia. Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalată frumuseţe" (Yehudi Menuhin).

Opera Oedip

În anii 1921-31 lucrează la opera Oedip, monumentală creaţie dramatică şi muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. O dedică soţie sale Maria Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino). Aceasta a fost una din doamnele de companie ale Reginei, şi după o căsătorie cu Cantacuzino şi o dragoste cu năbădăi pentru filozoful Nae Ionescu, aceasta si-a turnat acid pe faţă. La auzul veştii Enescu s-a întors de la Paris imediat la Bucureşti si a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui episod Maruca născută Tescanu Rosetti si devenită prin căsătorie Cantacuzino si apoi Enescu va rămâne desfigurată toată viaţa şi va aparea in fotografii cu un voal negru pe faţă. Pe 4 decembrie 1937 Enescu se va căsători cu ea. Opera Oedip a fost compusă la conacul Marucăi Cantacuzino Rosetti din Tescani într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avul loc la Paris pe 13 martie 1936 şi s-a bucurat de un succes imediat. Primul tenor care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din paris a fost Andre Parnet.Opera se inspiră din cele doua piese salvate din ciclul de tragedii tebane ale lui Sofocle, Oedip la Colona si Oedip-Rege. Libretistul operei a fost Edmond Fleg. Cariera internaţională a operei a fost însă întreruptă de declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, când in 1940 Paris-ul a fost ocupat de armata germană.
Opera Oedip si-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai multe ori montată în timpul prestigiosului festival internaţional de muzică clasică George Enescu organizat in sala Ateneului Român din Bucureşti. Ultima montare a avut regia semnată de marele regizor Andrei Şerban şi a provocat multiple controverse.

Opere din perioada maturităţii

În timpul celui de-al doilea război mondial, rămas în Bucureşti, are o activitate dirijorală bogată, încurajând şi creaţiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Sabin Drăgoi. După război dă concerte împreună cu David Oistrach, Lev Oborin, Emil Ghilels şi Yehudi Menuhin, care îl vizitează la Bucureşti şi Sinaia.
În ultimii ani ai vieţii a compus Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, desăvârşeşte Poemul simfonic Vox Maris pentru soprană, tenor, cor şi orchestră, schiţat încă din 1929, Simfoniile Nr. 4 şi 5 rămase neterminate (au fost orchestrate mai târziu de compozitorul Pascal Bentoiu).
O dată instaurată dictatura comunistă, se exilează definitiv la Paris, unde se stinge din viaţă în noaptea de 3 spre 4 mai 1955.

Casele Enescu

În Bucureşti se găseşte un Muzeu memorial "George Enescu", lângă Oneşti se găseşte conacul de la Tescani donat de Enescu statului român cu condiţia ca acesta să construiască aici un centru de cultură pentru artişti, există o casă memorială George Enescu în Sinaia iar fostul palat Cantacuzino de pe Calea Victoriei în care au locuit Maruca şi Enescu adăposteşte Muzeul Muzicii, iar Orchestra Filarmonică cu sediul la Ateneul Român îi poartă numele. ÎN conacul din Tescani statul român a deschis în anii 80 un centru de creaţie, aici au fost compuse opere literare(Jurnalul de la Tescanide Andrei Pleşu), are loc în fiecare an o tabără de pictură si una de filozofie.

Stilul muzicii lui Enescu

Stilul componistic al lui George Enescu este greu de definit, oscilând între stilul romantic monumental al lui Richard Wagner (în Simfonia Nr. 1), influenţele muzicii franceze (de ex. în Cântecele pe versuri de Clément Marot), tendinţele neo-baroce (în Suita orchestrală Nr. 2) şi exprimarea modernă cu totul personală din muzica de cameră, opera Oedip sau Simfonia de Cameră. Nu trebuie uitată influenţa folclorului românesc, evidentă în cele două Rapsodii Române, Sonata pentru vioară "cu caracter popular românesc", Suita orchestrală Nr. 3 "sătească".
Celebritatea internaţională a lui George Enescu - de care era el însuşi intrigat - se datorează în special Rapsodiei Române Nr. 1, popularizată mai ales de Leopold Stokowski la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Philadelphia, uitându-se marile sale creaţii. Prin festivalurile internaţionale "George Enescu", care au loc cu regularitate în Bucureşti cu participarea unor muzicieni de faimă mondială, opera muzicală enesciană este pusă în valoare.

Profesor Coordonator : Calin Monica
Realizat de : Pandelea Sabin clasa a-IX-a B
Grup Scolar ,,Carmen Sylva"