Cerul tata
Zidirea cerului
Cerul prefigureaza splendoarea si maretia cosmosului, asa cum a fost inchipuit la inceputul creatiei.
Pentru mitologia romana, cerul este una din creatiile majore, realizata abia dupa creatia pamantului si a omului.
Considerat de doua ori sfant in credintele poporului, cerul este intai
locasul divin al panteonului romanesc.
Unele legende mitice sustin ca cerul a fost alcatuit in a treia zi de la
crearea Pamantului. Din alte legende mitice reiese ca cerul constituie partea
imediat de deasupra pamantului, insa lipita de pamant. Tot in aceste legende se
spune ca atunci cand au fost creati oamenii umblau pe pamant “la fundul
cerului”. De aceea ei nu faceau distinctia dintre cer si pamant.
Separarea cerului de pamant s-a realizat atunci cand intre corpurile
ceresti si pamanteni au inceput sa apara conflicte.
Cerul, in forma lui primara, nu corespundea nevoilor celor doi astri:
soarele si luna si nici primilor oameni. Creatorii au facut drept cer un pod de
lemn prin care trecea trunchiul arborelui cosmic (coloana cerului). Acest pod
era prevazut la margini cu “usi imense” prin care se putea intra in cer. Cerul
se mai sprijinea si pe poalele ce cadeau pe marginile pamantului.
Acest pod nu era potrivit pentru scopul urmarit deoarece cei doi astri nu
puteau lumina pamantul decat prin crapaturile podului.
A doua incercare a urmarit perfectionarea cerului ca pod, prin taierea lui
la mijloc in doua parti egale care sa se poata trage in laturi, astfel incat
cerul sa se deschida si soarele si luna sa poata lumina lumea. Dar nici acest
cer-pod nu corespundea pretentiilor divine ale astrelor si nici nevoilor
omenesti.
Al treilea experiment al Creatorilor a constat in crearea unei bolte din
pietre scumpe de clestar. Cerul a fost astfel zidit ca o splendida cupola de
clestar, tot aproape de pamant. Soarele si Luna se plimbau pe el, luminau si
incalzeau pamantul, dar lumina lor orbea pamantenii, iar caldura ii ardea. In
curand creatorii au constatat ca si de data aceasta cerul e prea aproape de
pamant. Orice om il putea atinge daca se urca pe o movila. Daca ar fi fost
numai atat, Creatorii nu s-ar fi suparat foarte tare, dar oamenii au inceput sa
intineze bolta cerului: o femeie scuturand scutecul copilului ei a murdarit cerul,
o batrana a aruncat cu tarana in soare ca sa n-o mai dogoare, si multe alte
nelegiuiri.
Atunci creatorii au hotarat sa ridice cerul cat mai sus pentru a-l feri de
oameni.
Astfel, dupa unele legende mitice, s-au facut patru stalpi, dar dupa altele
sapte sau noua, tot de clestar pe care cerul a fost ridicat astfel incat
oamenii catarandu-se pe munti sa nu-l poata vedea bine.
Insa constructia cerului nu s-a oprit la experimentele ridicarii primului
cer, ci a continuat cu constructia altor ceruri suprapuse. In total au fost
construite sapte ceruri, dupa unele legende mitice, noua ceruri.
Prin ridicarea cerului de la pamant, s-a creat vazduhul.
Tudor Pamfile este de parere ca: “vazduhul dupa inchipuirea poporului roman
este golul dintre cer si pamant, pe unde umbla si bat vanturile, unde plutesc
norii ce aduc ploaia si ninsoarea de cele mai multe ori se leaga de partea de
deasupra acestui gol, fiind sinonim cu inaltul cerului, seninul cerului sau
cerul”.
Vazduhul e mediul mitic integrat in cer, in care vietuiesc o puzderie de
“fapturi supranaturale” care isi fac concurenta, care se suprapun structural si
functional si care lupta fatis sau ascuns intre ele.
Vamesii vazduhului sunt spirite luminoase cazute din cer si ramase in
suspensie in vazduh. Dupa cadere ei s-au intunecat,devenind
diavoli.
Li s-a dat numele de vamesi ai vazduhului pentru ca pazesc niste vami
mitice prin care sufletele mortilor urca spre cer, insotite de ingerii lor
pazitori.
Se zice ca sunt in total douazeci si patru de vami. Pe alocuri se vorbeste
de 99 de vami. Fiecare vama tine socoteala de un pacat capital al vietii.
Ultima vama constituie “Puntea Raiului, care trece peste Gura Iadului. Aceasta
ultima vama e inconjurata de intuneric. In fata fiecarei vami, sufletul muritorului,
insotit de ingerul pazitor trebuie sa dea socoteala. Sufletele pacatosilor
scapa platind vama din gologanii pusi in mainile lor la moarte. Pentru sufletul
muritorului acuzat pe nedrept intervine ingerul pazitor, scapandu-l de
acuzatiile nedrepte.
Ultima vama e cea mai grea pentru ca sufletul e lasat sa treaca singur. “Puntea
Raiului” e foarte ingusta si lunga cat un curcubeu. In intunericul ultimei vami
brazdate de vantul turbat, sufletul are ca singura calauza lumanarea ce i s-a
pus la moarte in mana.
Cei drepti prind aripi si intra pe portile de safir ale cerului iar cei
pacatosi cad in haul plin de larma.
Putem considera vazduhul un prim cer. Astfel, cerul propriu-zis, creat ca
sa serveasca plimbarii soarelui si lunii pentru a lumina si fertiliza pamantul
devine al doilea cer, locuit de Sfantul Ilie la marginile lui sudice. Sfantul
Ilie coboara adesea din vazduh pentru a mana sau impiedica norii capabili sa
verse potopuri pe pamant. Al treilea cer era cel consacrat stelelor. Ele se
spune ca sunt gauri in cer prin care strabate lumina Raiului.
Al patrulea cer era considerat resedinta tuturor fapturilor mitice ceresti care trebaluiau in cer.
Al cincilea cer e consacrat marilor sfinte si sfinti.
Stanescu Simona Elena-clasa a XI-a B