In legatura cu urcarea pe munte ca trasatura mitica straveche in Carpatii romani se impune sa subliniem semnificatia acestei activitati spirituale si consecintele ei etnofilozofice la romani.
Urcarea la cer nu se refera numai la o anumita atitudine fata de cer, in care intra un obiect din stramosii si mosii comunitatilor sasesti, ci si un anumit mod de a cugeta ascensiunea ca atare
In raport cu existenta cerului ca ideal de afirmare a libertatii spirituale. In alti termini, urcarea la cer corespundea unei ontologii spirituale care intrevedea depasirea limitelor experientei umane, a nevoilor ei infuse si difuze si raspundea chemarilor intime ale firii omenesti. Cerul imbie pe om la autodepasire in raport cu mediul ambient, la escaladarea conditiei terestre.
Referitor la atitudinea mitologica fata de cer, in ontologia spiritualitatii poporului roman au existat doua moduri de a cugeta mitic:
1. imanentul care urca biospiritual spre ceruri – ferestrele cosmosului – urmarind astfel sa cucereasca transcendentul prin divizare;
2. transcendentul care coboara prin ferestrele cerului pe pamant, urmarind astfel cucerirea spiritului uman, relevand o “metafizica latenta” si facand palpabil “un ce revelat”.
Imanentul care urca
In mitologia romana imanentul detine o dubla prioritate fata de “transcendentul care coboara”: intai pentru ca precede istoric atitudinea crestina si apoi pentru ca este efectiv o dominanta a spiritualitatii autohtone . Atitudinea transcendentului care coboara succeda in timp celeilalte si este un produs al exegezei unei teologii neocrestine culte.
Imanentul biospiritual care urca spre ceruri – ferestrele cosmosului – este, pentru noi, o atitudine essential mitologica.
In Fenomenul horal , o lucrare de sociologie a culturii, am enuntat o ipoteza noua asupra studiului spiritualitatii romane, axata pe un fenomen polisemic si polivalent pe tema horei. Ipoteza noastra am denumit-o atunci lumescul care ascede spre divinitate, ca o dominanta spirituala proprie culturii autohtone. In sprijinul ipotezei noastre, doa exemple concluente: sacrificial uman spre cer si incintele circulare. Cel sacrificat era prins de patru ostasi de maini si de picioare si azvarlit in sus, spre cer, si impiedicat in cadere sa mai atinga pamantul, fiind prins in lanci. Sacrificatul era un mesager al cerului, trimis de compatrioti sa instinteze pe Marele Zeu de ceea ce se petrece pe pamant si de doleantele supusilor lui.
Acest contact al imanentului biospiritual in zonele mai apoi numite „guri de rai” capata o expresie majora in ritul periodic al trimiterii unui mesager de pe pamant in cer la marele zeu Zalmoxes pentru a-l insitiinta de ceea ce se petrece jos in tara.
Imanentul
spiritual care urca spre cer trece dincolo de ferestrele cosmosului si se
confunda
cu cosmosul, mai este relevat si de credinta in functiunea
sacra a bradului mirific ca agent al
comunicarii cu derivatul lui coloana
cerului.
Bradul mirific, ca arbore comunicational intre cer si pamant in conceptia dacilor, se aseamana cu yggdrasil-ul in conceptia vechilor germani. Bradul mirific leaga pamantul de cosmos. Cu radacinile infipte in pamant, trunchiul infipt in ceruri, iar coroana trecand dincolo de ceruri, in cosmos bradul este simbolul cosmologic al miscarii ascendente a vietii de pe pamant in cosmos. Iar coloana cerului ca derivat ideativ al bradului cosmic reprezinta trunchiul desramurat, incarcat cu puteri magico-mitice.
Petru Comarnescu sustinea ca in ideatia ei mitica coloana nesfarsita a lui Brancusi a operat o mutatie tematica. Astfel coloana nesfarsita devine, dupa chiar marturisirea lui Brancusi, insemnul „permanentei elevatii a generatiilor a caror datorie este de a crea fara incetare, la un nivel cultural tot mai inalt”.
Daca ne referim la simulacrul coloanei cerului, stalpul de mormant constatam ca in credintele poporului roman se intrevede supravietuirea aceluiasi imanent biospiritual care urca spre cer. Sufletul mortului se odihneste sub forma de pasare cereasca in varful stalpului de mormant, pana ce isi ia zborul spre lumea cealata. Pasarea cereasca, simbol al sufletului, se inalta spre cer cu elanul dinamic al uneia din reprezentarile Pasarii maiestre a lui C. Brancusi. Din multe relatari ale comentariilor operei lui C. Brancusi reiese ca nu-i fusese departe gandul de-a aseza o pasare in plina ascensiune verticala, in varful coloanei nesfarsite.