Era o vreme frumoasã. Era varã, holdele erau galbene, ovãzul verde, fânul clãdit în cãpite si cocostârcul se plimba pe câmp cu picioarele lui lungi si rosii si clãmpãnea pe egipteneste, fiindcã limba asta o învãtase de la maicã-sa. De jur împrejurul ogoarelor si al pãsunilor erau pãduri mari si în mijlocul pãdurilor helestee adânci. Pe locurile acestea era un conac vechi, înconjurat de santuri adânci; de la ziduri pânã la apã gãseai tot bãlãrii, asa de înalte si asa de dese si de încâlcite, cã te puteai rãtãci prin ele ca-n pãdure. În bãlãriile acestea sedea o ratã în cuibar si clocea; pânã sã iasã puii, rata se plictisea grozav; nimeni nu venea sã vadã ce mai face; celelalte rate mai bine se plimbau pe apã, decât sã vie pânã aici sus, sã se aseze sub un brusture si sã stea de vorbã cu dânsa. În sfârsit a crãpat un ou si dupã aceea altul si încã unul, pânã ce au crãpat toate. Chiu-chiu! s-auzea din toate pãrtile; gãlbenusurile prinserã viatã si rãtustele scoteau capul din gãoace.

-Mac-mac! a spus rata si atunci toate au început sã mãcãie si ele cum puteau mai bine si se uitau în toate pãrtile, curioase printre buruienile verzi.

-Ce mare-i lumea! ziceau puii.

Cred si eu, fiindcã acuma aveau mai mult loc decât avuseserã înainte când stãteau în ou.

-Credeti voi cã asta-i toatã lumea? a spus mama. Lumea se întinde si mai departe, dincolo de grãdinã. Sunteti toate? a întrebat ea si s-a ridicat din cuibar. Ba nu, uite cã nu-s toate, mai este un ou si-i cel mai mare. Dar oare cât are sã mai tie? Am început sã mã cam satur! Si s-a asezat iar în cuibar.

-Ei cum merge? a întrebat-o o ratã bãtrânã care venise în vizitã.

-Mai am un ou - a rãspuns rata. Nu stiu ce-i cu el, cã nu mai crapã; dar uitã-te la celelalte, ce zici, nu-s cele mai frumoase rãtuste care s-au pomenit vreodatã?

-Ia sã vãd si eu oul acela care nu vrea sã crape - a spus bãtrâna. Trebuie sã fie un ou de curcã, am pãtit-o si eu odatã asa, si am avut numai necazuri cu el, fiindcã puilor de curcã le este fricã de apã. Nu puteam sã-l fac sã se bage în apã cu nici un chip, mãcãiam cât mã tinea gâtlejul, dar tot degeaba. Ia sã vãd oul. Da, e de curcã. Mai bine lasã-l si învatã-ti copilasii sã înoate.

-Am sã mai sed oleacã - a zis rata. Am sezut atâta cã mai pot sã sed putin.

-Cum vrei - spuse rata cea bãtrânã si a plecat.

În sfârsit oul cel mare a crãpat...