A fost odatã o femeie care voia si ea sã aibã un copilas, dar nu stia de unde sã-l ia. Atunci s-a dus la o babã vrãjitoare si i-a spus:

-Uite, as vrea si eu sã am un copilas, nu poti sã-mi spui cum sã fac ca sã-l gãsesc?

-Cum sã nu! a rãspuns baba. Uite ici un bob de orz: da' sã stii cã nu-i orz de-acela care creste pe ogoare si pe care-l dai la gãini de mâncare; ia-l si pune-l într-un vas de flori si ai sã vezi ce iese.

-Multumesc, mãtusã! - a spus femeia si i-a dat babei cinci bãnuti; apoi s-a dus acasã, a sãdit bobul de orz si îndatã a rãsãrit o floare mare si frumoasã, de-ai fi zis cã e o lalea, dar petalele stãteau strânse parcã ar fi fost numa îmbobocitã.

-Ce floare drãgãlasã - a spus femeia si a sãrutat petalele rosii si galbene, si cum le-a sãrutat, floarea s-a deschis pocnind. Era chiar o lalea ca toate lalelele, numai cã drept la mijloc sedea pe pistilul verde o fetitã mititicã de tot, gingasã si drãgãlasã si nu mai mare decât un deget si de aceea i-au spus Degetica.

I-au fãcut leagãn dintr-o coajã de alun, saltea din petale albastre de toporasi, iar plapuma era o petalã de trandafir. Aici sedea noaptea, dar ziua se juca pa masã. Femeia pusese o farfurie plinã de apã si de jur împrejur, pe marginea farfuriei, asezase flori cu lujerele în apã. Pe apã plutea o petalã mare de lalea pe care sedea Degetica si umbla de la o margine la alta a farfuriei; avea drept vâsle douã fire de pãr de cal. Era o plãcere s-o vezi. Stia si sã cânte si cânta asa de subtire si de dulce, cum nimeni n-a mai cântat vreodatã.

Într-o noapte, pe când sedea frumusel în pãtucul ei, pe un ochi de fereastrã, care era spart, a intrat o broascã. Broasca era urâtã, mare si jilavã. A sãrit drept pe masã, acolo unde sedea Degetica si dormea acoperitã cu petale rosii de trandafir.

-Ar fi tocmai bunã de nevastã pentru bãiatul meu - s-a gândit broasca si a luat coaja de alunã în care dormea Degetica si a sãrit cu ea în grãdinã, pe geamul cel spart.

Pe la marginea grãdinii curgea un râu mare si lat; malul râului era mlãstinos si mâlos; aici locuia broasca cu fecioru-su. Brr! Urât mai era si acesta si semãna leit cu mamã-sa.

-Cuac-cuac-cuac! Asta-i tot ce-a putut el sã spunã când a vãzut-o pe fetita cea drãgãlasã în coaja ei de alunã.

-Nu vorbi asa de tare cã se trezeste! spuse broasca cea bãtrânã. Te pomenesti cã fuge, cã-i usoarã ca un puf de lebãdã! S-o punem pe o frunzã de nufãr; pentru ea, asa micã si usoarã cum este, are sã fie ca o insulã; de-acolo n-are sã poatã fugi, iar noi, în vremea asta, avem sã pregãtim odaia cea frumoasã din mâl si dupã aceea aveti sã vã mutati si sã stati acolo.

În râu erau o multime de nuferi cu frunze late si verzi, care parcã pluteau pe deasupra apei. Frunza care era cea mai departe de tãrm, era si cea mai mare din toate. Broasca s-a dus înot pânã acolo si a pus pe frunzã coaja de alunã, cu Degetica în ea.

Fetita s-a trezit a doua zi dimineata si când a vãzut unde era, a început sã plângã amar; de jur împrejurul frunzei celei mari si verzi era numai apã, asa cã la mal nu avea cum s-ajungã.

Broasca cea bãtrânã stãtea în mâl si îsi împodobea odaia cu papurã si cu flori galbene ca sã fie frumoasã si sã-i placã norã-si. .......